Citate despre educatie

1. Educatia este ceea ce supravietuieste dupa ce tot ce a fost invatat a fost uitat.
2.  Burrhus Frederic Skinner
3. Universitatea dezvolta toate aptitudinile, inclusiv si prostia. Anton Pavlovici Cehov
4. Cel care se pricepe nu vorbeste, stapanind eruditia el tace. Lao-Tzu
5. Cei care educa copiii sunt demni de mai multa onoare decat cei care le dau viata; de aceea pe langa viata, daruiti copiilor si arta de a trai bine, educandu-i. Aristotel
6. Radacinile educatiei sunt amare, dar fructul este dulce. Aristotel
7. Un om educat se deosebeste de un om needucat, asa cum un om viu se deosebeste de un om mort. Aristotel
8. Exemplul este cel ma bun percept. Aesop
9. Este foarte bine ca o persoana needucata sa citeasca carti cu citate. Winston Churchill
10. Educatia este cea mai buna provizie pe care o poti face pentru batranete. Aristotel
11. Educatia este imblanzirea unei flacari, nu umplerea unui vas. Socrate
12. Natura ne aseamana, educatia ne deosebeste. Confucius
13. Citeste nu pentru a contrazice nici pentru a crede, ci pentru a cantari si a lua in considerare. Francis Bacon
14. Baza oricarei formatii intelectuale, civice, morale, trebuie pusa in anii scolii primare. Stefan Augustin Doinas
15. Educatie, ceea ce dezvaluie celor intelepti si mascheaza de cei prosti lipsa lor de intelegere. Ambrose Bierce
16. Scoala vietii asigura in primul rand coafura circumvolutiunilor. Vasile Ghica
17. Scoala pregateste tineretul pentru zbor, nu pentru praznic. Vasile Ghica
18. Scopul educatiei este transferul de flacara. Vasile Ghica
19. Educatie, cand dai viata cuiva, lasa-i si modul de intrebuintare. Valeriu Butulescu
20. Pregatirea inseamna totul. Conopida nu este altceva decat o varza care a fost educata intr-un colegiu. Mark Twain
21. Nu esti suficient de tanar pentru a sti tot. Edward A. Murphy
22. Nu are importanta cat de mult inveti pentru examen, ti se va pune o intrebare din acea mica parte de materie pe care nu ai mai apucat sa o mai inveti. Edward A. Murphy
23. In ochii profesorului tau intotdeauna vei gresi, deci nu te mai chinui sa incerci. Edward A. Murphy
24. Intotdeauna acel examen la care vei absenta va fi mai usor decat acele examene la care ai participat. Edward A. Murphy
25. Tot ceea ce este intre paranteze este de obicei ignorat. Edward A. Murphy
26. Legile lui Murphy despre invatamant: Bateriile calculatorului de buzunar, de care te-ai folosit tot semestrul vor ceda tocmai cand vei avea de sustinut examenul final la matematica. Edward A. Murphy
27. Daca trebuie sa sustii un examen cu cartile pe banca, in mod sigur vei uita cartile acasa. Edward A. Murphy
28. Cu cat inveti mai mult pentru un examen, cu atat vei fi mai nesigur in privinta raspunsurilor pe care le vei da la examen. Edward A. Murphy
29. Orarul claselor este de asa maniera stabilit astfel incat studentii sa piarda maximum de timp intre cursuri. Edward A. Murphy
30. In ziua in care se da testarea, cel putin 15% din clasa va absenta. Edward A. Murphy
31. Intotdeauna timpul va trece mai usor atunci cand esti liber, in comparatie cu timpul pe care il petreci la scoala.Edward A. Murphy
32. Timpul petrecut de profesor pentru a explica ceva este invers proportional cu informatia retinuta de studenti. Edward A. Murphy
33. Un subiect interesant pentru profesor va fi intotdeauna un subiect plictisitor pentru studenti. Edward A. Murphy
34. Educatia ne-a facut ceea ce suntem. Claude Adrien Helvetius
35. O buna educatie cere ca educatorul sa inspire elevului stima si respect, si nu se poate ajunge la aceasta prin nimicirea individualitatii elevilor si prin asuprirea stimei de sine. Samuel Smiles
36. Educatia pe care o primesti la colegiu iti arata cat de putin stim in realitate. Thomas Chandler Haliburton
37. Educatia intregii lumi este mai presus de orice. Pierre Athanase Larousse
38. Educatia unui popor se judeca dupa tinuta de pe strada. Vazand grosolania pe strada esti sigur ca o vei gasi si in casa. Edmondo De Amicis
39. Adevarat ca mai cinstit lucru nu este in lume si mai scump si mai curat, decat omul procopsit la invatatura. Mihail Sadoveanu
40. Nimeni nu a murit datorita expunerii timp indelungat la educatie. Robert M. Hensel
41. Educatia este o metoda prin care cineva capata un nivel mai ridicat de prejudecati. Laurence J. Pete

Educatie la distanta: consecinta a dezvoltarii tehnologice

     Folosirea tehnologiilor pe scară largă implică un grad de civilizaţie, iar în cadrul procesului instructiv-educativ duce la formarea unei atitudini active şi responsabile. Avantajele utilizării noilor tehnologii în educaţie sunt multiple. Pot fi enumerate: reducerea consumului de timp, posibilitatea adaptării programelor personale de educaţie, posibilitatea acomodării rapide cu schimbările şi noile cunoştinţe din diverse domenii, posibilităţi extinse de educaţie interdisciplinară şi nu în ultimul rând reducerea esenţială a costurilor educaţiei continue.

    Educaţia la distanţă este o realitate complexă, impusă de evoluţia societăţii, motiv pentru care este definită din perspective diferite de către diverşi autori, fără ca acestea să se excludă reciproc. Educaţia la distanţă are deja o lungă tradiţie şi coexistă în paralel cu învăţământul tradiţional.

     Dacă învăţământul tradiţional se desfăşoară primordial sub forma contactului direct dintre profesor şi elevi (studenţi), educaţia la distanţă este caracterizată prin diminuarea semnificativă a contactului "faţă în faţă" între profesor şi cursanţi. Cursantul integrat într-un program de educaţie la distanţă îşi poate alege timpul şi locul de studiu; de asemenea, el va putea studia urmând un ritm propriu, fiind permanent îndrumat şi primind asistenţă din partea instructorilor/tutorilor. Aceste caracteristici fac ca educaţia la distanţă să fie cea mai accesibila formă de învăţare pentru acele persoane care, din diferite motive, nu pot sau nu vor să urmeze o forma de educaţie tradiţională. Educaţia la distanţă apelează la diferite modalităţi sau tehnologii (corespondenţă/ tipărituri, audio, video, reţele de calculatoare) de furnizare a instrucţiei, ce presupune depărtarea fizică a actorilor educaţiei (instructorcursant), care resimt acest proces ca o experienţă specifică de predare-învăţare, încercându-se suplinirea absenţei fizice cu o serie de strategii de încurajare a interacţiunii dintre instructor - cursant, cursant - cursant, cursant – conţinut.

     Proiectele de educaţie la distanţă au fost perfectate şi rafinate în decursul mai multor ani, cu multe beneficii pentru cursanţi. În funcţie de modalitatea de transmitere a informaţiilor către cursant, pot fi enumerate mai multe tipuri de educaţie la distanţă:

a. Educaţia prin corespondenţă rămâne o modalitate de instruire viabilă acolo unde nu sunt încă dezvoltate infrastructurile necesare unei abordări moderne şi mai eficiente. Cursurile tipărite şi serviciile poştale au reprezentat baza de la care au evoluat toate celelalte sisteme de furnizare la distanţă a instrucţiei. Odată cu apariţia şi folosirea în masă a noilor tehnologii ale

informaţiei şi comunicării, livrarea informaţiilor poate fi făcută şi în format electronic (dischete, CD-ROM sau direct prin e-mail), ceea ce conduce la reducerea costurilor, a personalului şi spaţiilor de depozitare.

b. Educaţia prin radio a avut o popularitate mai scăzută, fiind folosită odată cu dezvoltarea extraordinară a acestui nou purtător de informaţie şi dizolvându-se în celelalte funcţii ale comunicării prin mass-media: promovarea culturii, informarea, socializarea şi chiar divertismentul.

c. Educaţia prin televiziune se menţine ca o alternativă pedagogică ce beneficiază de avantajul familiarităţii şi este implementată prin emisiuni TV cu caracter educaţional general sau, ca formă alternativă de învăţământ, prin emisiunile proiectate şi realizate în funcţie de programe de tip şcolar ce prezintă caracteristici specifice educaţiei la distanţă.

d. Educaţia prin Internet reprezintă un nou tip de predare-învăţare la distanţă, care câştigă teren pe zi ce trece datorită amplificării caracterului multimedia al spaţiului World-Wide Web, în condiţiile unui acces superior la Internet atât cantitativ (ca număr de persoane) dar mai ales calitativ (ca viteză de transfer)

Nevoia de educatori model

    

Din păcate, indiferent de nivelul de învăţământ, există educatori care consideră că doar ei fac un învăţământ de calitate, că disciplina pe care o predau ei este cea mai importantă, deşi este ilogică o astfel de clasificare, că ei sunt savanţi care ştiu totul, deţin imunitatea faţă de eroare şi nu mai au nimic de învăţat. O astfel de poziţionare în sistem va determina de asemenea tratarea discipolului de pe poziţie de inferioritate şi implicit distrugerea oricărui tip de parteneriat în procesul de predare –învăţare - evaluare. Criza din educaţie are la bază părerea eronată că pedagogia este neproductivă, deşi ea stă la baza tuturor actelor productive, prin capitalul uman pe care îl oferă societăţii: „pedagogia are rolul de a crea condiţii pentru creşterea productivităţii în producerea de capital uman, în aceeaşi măsură, ea are responsabilitatea în controlul calităţii produsului educaţiei corelate cu standardele impuse de societate-”

    Într-o societate în care valorile spirituale deţin rolul secundar, se produce inevitabilul, educaţia devine Cenuşăreasa sistemului. Societatea contrazice adesea chiar obiectivele fundamentale ale educaţiei: absolventul să desfăşoare o activitate eficientă în câmpul pragmatic social şi să-şi exercite gândirea critică şi creativă.

      În zilele noastre, după absolvire, capitalul uman îngroaşă rândurile şomerilor, prin urmare nu are posibilitatea de a pune în practică informaţiile dobândite în şcoală şi de a exercita responsabilitatea socială. Eforturile educaţiei se atrofiază, ba mai mult, viitorii cetăţeni vor dobândi reticenţă faţă oportunităţile spirituale în care au crezut cândva. De cele mai multe ori, absolventul prestează o muncă inferioară nivelului său de pregătire, într-un domeniu paralel specializării sale.

      La scară socială se produce metamorfoza genială a omului, „ridicarea de la stadiul de”homo naturalis”, la cea de „homo creator.Şcoala este primul laborator social care realizează acest lucru, iar profesorul este prin excelenţă un creator, şlefuind caractere. Absolvenţilor cu studii superioare, care devin şomeri, li se refuză această trecere spectaculoasă şi, deşi s-a investit enorm în formarea lor, cunoştinţele se atrofiază, deoarece nu sunt puse în practică.                    

Criticile şi lamentările referitoare la lumea în care trăim nu rezolvă nimic, doar acţiunea eficientă corectează carenţele. Educatorii model sunt obligaţi să responsabilizeze elevii în acest sens.

Din păcate, în ultimul timp, societate a devenit teatrul actelor antisociale, iar adolescenţilor le lipseşte discernământul, orientându-se greşit, căzând în variatele capcane ale ofertelor tentante.                    

  Indivizii care nu mai ştiu de frica nimănui, fac din adolescenţi unelte cu ajutorul cărora comit fapte antisociale. Autoritatea cadrului didactic şi chiar a forţelor de ordine a fost continuu diminuată, invocându-se drepturi şi libertăţi ale elevului, ale infractorului, ale cetăţeanului, în general.

    Norme morale milenare par a se zgudui din temelii, democraţia fiind greşit înţeleasă. Profesorul îşi îndeamnă elevii să înveţe, dar contrareplica este uneori dureroasă: „Dumneavoastră ce aţi realizat învăţând? Devin un fotbalist bun şi voi câştiga de sute de ori mai mult, decât dacă urmez o facultate!” sau: „Învăţ bine, apoi mă înscriu la facultate, iar după atâţia ani de studii îngroş rândurile şomerilor!”

     Trăim într-o lume care îşi dispută valori materiale şi le ignoră sau minimalizează pe cele spirituale. Deşi s-ar putea idealiza şi crede în mod eronat că în comunicarea didactică profesorul este şeful orchestrei, iar partitura există, fiind reprezentată de scenariul didactic, educatorul este pus în faţa tirului de întrebări al discipolilor săi, apar răspunsuri inedite sau şocante, ceea ce demonstrează că numai unul din actorii sociali situaţi în clasă cunoaşte şi încearcă să respecte partitura.                   

      Cheia succesului dintr-o şcoală o reprezintă respectarea eticii de către resursa umană, concretizată în fapte şi atitudini. Conform noilor orientări ale învăţământului românesc contemporan educatorul este responsabil în faţa „clientului” său căruia îi furnizează servicii educaţionale, de aceea intervine competiţia pentru a fi cel mai bun. Etica reprezintă medierea cu succes a acestor obiective: să fii cât mai bun şi responsabil, cu onestitatea, integritatea, loialitatea şi politeţea faţă de ceilalţi. Competiţia trebuie să fie fairplay.         

   Educatorul şi mama sunt primii traducători ai vieţii sociale pentru copii. De la aceştia învaţă să respecte regulile impuse de reţelele de socializare, să îndeplinească sarcini şi să joace roluri. Dacă aceste două modele vorbesc frumos, dar acţionează greşit, eşecul în procesul educaţional este garantat.

    Relaţia profesor-elev reprezintă o sinteză a relaţiilor interpersonale, alături de relaţia copil-părinţi, iar pe aceste fundamente se dezvoltă atât virtuţile, cât şi viciile, de aceea şcoala şi familia se impune să coopereze în procesul educaţional. Uneori ceea ce profesorul consideră în mod îndreptăţit un viciu, familia apreciază eronat ca fiind o virtute. Elevul este pus în faţa acestei dileme majore de traducere diferită a secvenţei sociale de către mentorii săi. Educaţia are îndatorirea de a disciplina elevul, iniţiindu-l în ordine, punctualitate, pregătirea zilnică şi temeinică a lecţiilor, respectarea regulamentelor şi ierarhiilor.

Modelele generatiei de astazi

    

Fiecare generaţie are o serie de trăsături structurale şi o serie de modele comportamentale, pe baza cărora îşi construieşte aşteptările şi năzuinţele. Iar aceste modele sunt oferite de realitatea socială, fie ea subiectivă sau obiectivă. Modelele tinerilor români de astăzi: 36,5 % – vedetele de televiziune,  16, 6% – membrii familiei, 13,3% – sportivii, 11,2 % – oamenii de afaceri, 7,5% – profesori, oameni de cultură – 1,2%.

    Poate că televizorul nu mai promovează valori, sau poate promovează o gamă atât de variată de valori încât tinerii nu mai au de unde alege. Unde să mai punem că ne aflăm în plină eră digitală unde messengerul sau facebook-ul ți tinerii conectați într-o lume virtuală bazată pe creerea de profile și avatare, care de cele mai multe ori nu reflectă deloc realitate. Răsfoind profile de facebook de exemplu ai impresia că toți oamenii o duc bine, nu fac decât să se distreze și să călătorească.

    Realitatea nefiind asta ajungem să întâlnim pe strada o generație tânără extrem de dezorientată. Problema adevărată de care trebuie să șinem cont este replica celebră a scriitorilor William Strauss şi Neil Howe : la fel cum istoria modelează generaţiile, şi generaţiile modelează istoria, culeasă din „Generations: The History of America’s Future, 1584 to 2069”. Cei doi autori concep o teorie a ciclicităţii istoriei, care are la bază o repetitivitate a arhetipurilor generaţionale. Iar ce este interesant, în teoria celor doi, stă în modul de prezentare al felului în care realitatea socială înconjurătoare influenţează caracteristicile fundamentale ale unei generaţii.

    Generaţia tinerilor care au trecut (sau nu) pragul examenului de maturitate se află, în realitate, la confluenţa a două generaţii, intitualate, în sociologie, Generaţia Y (cei născuţi în anii 1980) şi Generaţia Z (cei născuţi în anii 1990 şi la începutul anilor 2000). Cu privire la Generaţia Y, referirile se mai fac şi în termenii de generaţia Peter Pan (sugerând, astfel, dificultatea de a se despărţi de părinţi). În Europa de Est, generaţia Y se suprapune peste primii copii născuţi în capitalism, copii care nu poartă cu ei dificultăţile de a se adapta noilor condiţii sociale, definite de consumerism şi libertatea de expresie. Sunt copiii crescuţi, în mare parte, cu modele culturale americane, începând de la muzica boy band-urilor şi terminând cu seriale ca The Simpsons, South Park.

Generaţia Z, pe de cealaltă parte, intitulată alternativ şi digital natives, este alcătuită din copiii crescuţi în logica www, familiarizaţi, încă de foarte mici, cu comunicarea instantanee, cu muzica în format mp3, şamd. Deşi sociologii recunosc faptul că graniţa dintre cele două generaţii este destul de greu de trasat, totuşi este ceva ce le desparte: copii generaţiei Y îşi amintesc de cum era viaţa înainte de era digitalizării în masă, pe când copiii generaţiei Z nu. Pentru ei, totul se reduce la „acum”, viitorul şi trecutul rămânând doar o formă opţională. Ei îşi pun foarte puţine probleme legate de viaţă, în general, şi de soarta lor, în particular, conformism ce îi determină pe Strauss şi Howe să îi eticheteze ca a doua „silent generation”.

    Pentru tinerii din generația Z, apropierea de droguri și alcool este mult mai iminentă, în condițiile în care părinții lor se străduiesc din răsputeri să le ofere totul pe tavă neavând timp și poate nici metodele mecesare pentru a-i mai verifica așa cum ar trebui. Ceea ce trebuie făcut, în astfel de situaţii, este adaptarea schemelor în funcţie de comportamente şi nu atacarea comportamentelor. Conform unui studiu realizat în 2005 doar 16,6% dintre tinerii din generația Y sau Z mai au ca model un membru al familiei, iar doar 1,2% aveau ca model drept de urmat un om de cultură. Iar aceste date provin din sondajul din 2005. Cine știe ce am descoperi dacă am repeta studiul mâine.

    Criza modelelor nu este locală, ci globală. Diferenţele sunt date de faptul că, în ţările occidentale, această criză este compensată de polemici şi acţiuni constructive, de viziuni pe termen lung şi de voinţa societăţii de a remedia situaţia

    Desigur, atunci când vorbim despre faptul că modele tinerior români sunt construite, în proporţie de 36,5%, din vedete de televiziune, mai puţin relevante sunt exemplele concrete, cât peisajul general. Perisabilitatea figurilor care devin, astăzi, “modele” este cea mai relevantă, iar problema dominantă nu o constituie atât faptul că multe din aceste modele sunt figuri triviale, cât faptul că modelele de scucces, cum ar fi, de pildă, un regizor român care a câştigat Palm D’Or-ul la Cannes sau un artist care expune la o Bienală de Artă sunt, adesea, marginalizate, aruncate la categoriile din spate ale publicaţiilor, în timp ce derizoriul continua să ocupe, nestingherit, pagina de home.

Inteligent in felul meu: teoria inteligentelor multiple

Howard Gardner, psiholog care activează în domeniul psihologiei stadiale, a formulat o teorie cu privire la natura inteligenţei, care vine în contradicţie cu perspectiva psihometrică anterioară (Gardner, 1993). Această teorie a inteligenţelor multiple, enunţată în cartea Frames of Mind: The Theory of Multiple Intelligences(1993), a insistat asupra faptului că inteligenţa nu trebuie concepută ca un construct unidimensional, ci ca o serie de şapte inteligenţe independente. Această perpsectivă permite individului să „manifeste transformările şi modificările percepţiilor individuale” şi să „recreeze aspecte ale propriilor experienţe” (Gardner, 1993, p.173).

Cele şapte tipuri de inteligenţă originale sunt:

Inteligenţa verbală/lingvistică – aceasta reprezintă capacitatea de a folosi eficient cuvintele, fie în registrul oral (ca moderator TV, orator, politician, povestitor), fie în registrul scris (ca jurnalist, dramaturg, poet, editor). Un elev cu tipul acesta de inteligenţă va agrea în mod deosebit să citească, să scrie, să povestească, să facă jocuri de cuvinte (Armstrong, 2000). 

Elevii care posedă acest tip de inteligenţă au abilitatea de a opera cu: structurile şi regulile de structurare a limbajului (de ex. punctuaţia cu valoare stilistică), nivelul fonetic al limbajului (aliteraţii), nivelul semantic (sensurile duble), nivelul pragmatic al limbajului; pot folosi limbajul în scop persuasiv (funcţia retorică), în scopul de a rememora informaţia (funcţia mnezică), în scopul de a explica ceva (funcţia peripatetică), în scopul de a furniza informaţii despre limbajul însuşi (funcţia metalingvistică).

Inteligenţa logică/matematică – aceasta include capacitatea de a utiliza raţionamente inductive şi deductive, de a rezolva probleme abstracte, de a înţelege relaţiile complexe dintre concepte, idei şi lucruri. Deprinderea de a emite raţionamente are aplicabilitate în multe arii ale cunoaşterii şi include, de asemenea, capacitatea de utiliza gândirea logică în ştiinţă, studii sociale, literatură etc. (Bellanca, 1997). 

Acest tip de inteligenţă cuprinde şi capacitatea de a clasifica, a anticipa, a stabili priorităţi, a formula ipoteze ştiinţifice şi a înţelege relaţiile de cauzalitate. Şcolarul mic îşi dezvoltă aceste capacităţi prin activităţi concrete, prin înţelegerea relaţiei de corespondenţă biunivocă, prin operaţiunea de numărare. Aceste deprinderi ale gândirii critice sunt prezente în programele majorităţii şcolilor, însă trebuie fixate prin activităţi corespunzătoare.

Inteligenţa vizuală/spaţială – această inteligenţă a „imaginilor şi tablourilor” cuprinde capacitatea de a percepe corect lumea înconjurătoare pe cale vizuală, precum şi capacitatea de a recrea propriile experienţe vizuale. Acest tip de inteligenţă începe să se dezvolte odată cu acutizarea percepţiilor senzorio-motorii. Pictorul, sculptorul, arhitectul, grădinarul, cartograful, proiectantul, graficianul, cu toţii transferă imagini mentale asupra unui obiect pe care îl crează ori îl îmbunătăţesc. Percepţia vizuală se combină cu un set de cunoştinţe prealabile, cu experienţa, cu reacţiile emoţionale, cu imagini preexistente pentru a crea o nouă viziune oferită celorlalţi ca experienţă. 

Elevii cu inteligenţă spaţială au capacitatea de a percepe cu deosebită acuitate culorile, liniile, formele, spaţiul, pot percepe relaţiile dintre aceste elemente. De asemenea, ei pot vizualiza, pot reprezenta grafic imagini în spaţiu, pot să-şi înţeleagă propria poziţie într-un spaţiu matriceal.

Inteligenţa corporală/kinestezică – inteligenţa la nivelul corpului şi al mâinilor ne permite să controlăm şi să interpretăm mişcările corpului, să manevrăm obiecte, să realizăm coordonarea (armonia) dintre trup şi spirit. Acest tip de inteligenţă nu se regăseşte numai la atleţi, ci poate fi întâlnit în mişcările de fineţe ale chirurgului care realizează o operaţie pe cord sau la un pilot care îşi reglează cu fineţe aparatura de bord. „Acest tip de inteligenţă include deprinderi fizice speciale precum coordonarea, echilibrul, dexteritatea, forţa, flexibilitatea, viteza, precum şi deprinderi la nivelul proprioceptorilor, la nivel tactil şi cutanat”(Armstrong, 2000). 

Inteligenţa muzicală/ritmică – acest tip se conturează prin gradul de sensibilitate pe care individul îl are la sunet şi prin capacitatea de a răspunde emoţional la acest tip de stimuli. Pe măsură ce elevii îşi dezvoltă conştiinţa muzicală, îşi dezvoltă şi fudamentele acestui tip de inteligenţă. Pe măsură ce elevii sunt capabili să creeze variaţiuni pornind de la un inventar limitat de sunete, să cânte la un instrument, să compună. Ea se dezvoltă şi pe măsură ce elevii dobândesc, în urma audiţiilor, un gust rafinat. Acest tip de inteligenţă reprezintă „capacitatea de a percepe (în calitate de meloman), de a discrimina (în calitate de critic muzical), de a transforma (în calitate de compozitor), şi de a exprima (în calitate de interpret) formele muzicale”(Armstrong, 2000).

Inteligenţa interpersonală – reprezintă abilitatea de a sesiza şi de a evalua cu rapiditate stările, intenţiile, motivaţiile şi sentimentele celorlalţi. Aceasta include sesizarea expresiei faciale, a inflexiunilor vocii, a gesturilor; include şi capacitatea de a distinge între diferite tipuri de relaţii interpersonale şi capacitatea de a reacţiona eficient la situaţiile respective (Armstrong, 2000). 

Acest tip de inteligenţă implică „deprinderi de comunicare verbală şi nonverbală, deprinderi de colaborare, capacitatea de rezolvare a conflictelor, de lucru consensual în grup, capacitatea de a avea încredere, de a respecta, de a fi lider, de a-i motiva pe ceilalţi în vederea atingerii unor scopuri reciproc avantajoase.”(Bellanca, 1997). La un nivel simplu, acest tip de inteligenţă este sesizabil la copilul care observă şi reacţionează la stările şi dispoziţiile adulţilor din jurul său. La nivel complex, se traduce prin capacitatea adultului de a „citi” şi interpreta intenţiile ascunse ale celorlalţi.

Inteligenţa intrapersonală – Aceasta presupune capacitatea de a avea o reprezentare de sine corectă (de a cunoaşte calităţile şi punctele slabe), de a avea conştiinţa stărilor interioare, a propriilor intenţii, motivaţii, de a-ţi cunoaşte temperamentul şi dorinţele; de asemenea, capacitatea de autodisciplină, autoînţelegere şi autoevaluare (Armstrong, 2000). 

O persoană cu asemenea tip de inteligenţă îşi petrece timpul reflectând, gândind, autoevaluându-se. Nevoia de introspecţie transformă inteligenţa în ceva extrem de intim. Conform lui Gardner, „inteligenţa intrapersonală depăşeşte cu puţin capacitatea de a distinge între plăcere şi durere şi de a te implica sau retrage dintr-o situaţie pe ca rezultat al acestei distincţii”(1983; 1993).

În 1991, Gardner a adăugat sistemului său un alt tip de inteligenţă: inteligenţa naturalistă – Aceasta este sesizabilă la copiii care învaţă cel mai bine prin contactul direct cu natura. Pentru aceştia, cele mai potrivite lecţii sunt cele din aer liber. Acestor elevi le place să alcătuiască proiecte la ştiinţe naturale, cum ar fi observarea păsărilor, alcătuirea insectarelor, îngrijirea copacilor sau a animalelor. Ei preferă ecologia, zoologia, botanica (Gardner, 1994).

Armstrong (2000) a argumentat că este deosebit de benefic pentru acest tip de elevi să-şi poată folosi inteligenţa într-o mai mare măsură în cadrul şcolii. Aşadar, este sarcina şcolii să „aducă” natura în clase şi în alte spaţii de învăţământ.

Discursuri despre educatie

Noam Chomsky despre scopul eduatiei

Sir Ken Robinson despre scoala, educatie, viitor

Educabilitatea: conditie pentru adaptare

Educatibilitatea este una dintre caracteristicile cele mai importante ale fiinţei umane. Prin educabilitate înţelegem capacitatea (disponibilitatea) omului de a fi receptiv la influenţele educative și de a realiza, pe această cale, acumulări progresive concretizate în diferite structuri de personalitate. Constroversele în legătură cu factorii, rolul şi ponderea acestora în formarea şi dezvoltarea personalităţii i-au plasat pe specialişti pe poziţii teoretice diferite şi adesea opuse. Orientările teoretice cu privire la educabilitate sunt în număr de trei: teoriile ereditariste, teorile ambientaliste şi teroria dublei determinări.

Teoriile ereditariste susţin că evoluţia şi dezvoltarea fiecăruia dintre noi sunt detereminate aproape exclusiv de ereditate. Factorii externi, fie ei organizaţi şi structuraţi, nu adăugă nimic la acest potenţial ereditar, ei doar declanşând punerea în funcţiune a acestor componente ale potenţialului ereditar. Răspunsul pe care îl oferă aceste teorii exclude influența factorilor externi. Această teorie a generat că prelungiri în plan ideologic şi politic teorii periculoase precum teoria raselor superiore şi inferioare, diferenţa dintre ele fiind dată de ereditate şi consecinţă logică fiind diferenţa între rase: societate ar trebui să protejeze rasele superioare.

Teoriile ambientaliste, de cealaltă parte, susţin un punct de vedere opus, şi anume faptul că ceea ce suntem ca indivizi este rezultatul influenţelor mediului social şi al educaţiei. Conform acestei teorii, copilul este la naştere ‘’tabula rasa’’, mediul scriind pe această ‘’tabla’’tot ceea ce trebuie. Această teorie este la fel de unilaterală precum prima. În plan ideologic are nişte prelungiri: s-a susţinut faptul că poziţia indivizilor în ierarhia socială, prezenţa lor în clasele sociale sunt determinate de mediul căruia îi aparţin. Dacă ne naştem într-o anumită clasa socială, nu putem să o depăşim, să o schimbăm pe parcursul vieţii.

Teoria dublei determinări reprezintă o încercare de reconciliere a primelor două. Aceasta pune în evident nu numai influnța specifică a fiecărei categorii de factori, ci, mai ales, interacţiunea lor în procesul dezvoltării psihoindividuale. În esenţă, această teorie susţine că programul nostru genetic este un anasmblu de virtualităţi a cărui actualizare depinde de condiţiile de mediu şi educaţie. Întreaga problematică a formării şi dezvoltării personalităţii s-a focalizat pe dispută privind rolul şi importanţa celor doi factori. Cercetările actuale din ştiinţa despre om au adus contribuţii noi în această privinţă, care ne obligă să punem problema în termeni noi. 

Educatia permanenta sau educatia pe tot parcursul vietii (LifeLongLearnig)

Conceptul de educaţie permanentă înglobează toate aspectele şi dimensiunile actului educativ iar întregul care rezultă este mai mult decât suma părţilor. Educaţia permanentă nu este un nou domeniu al educaţiei, ci este un principiu unificator al sistemelor educaţionale. Ea reprezintă un amplu proiect educaţional al societăţii actuale. Educaţia permanentă înseamnă un principiu integrator al tuturor influenţelor educaţionale într-un sistem coerent care trebuie să asigure accesul individului la educaţie şi formare de-a lungul întregii vieţi.

Conceptul de învăţare permanentă are o pregnantă valoare euristică, el determinând ample şi profunde reconsiderări atât în plan teoretic, cât şi în plan practic. El a permis o înţelegere mai corectă şi o definire a finalităţilor educaţiei, o regândire a conţinuturilor acesteia şi de asemenea introducerea unoi noi modalităţi şi forme de instruire şi educare.

Au existat trei idei directoare care au stat la baza organizării sistemelor educaţionale:

1) Copilaria-unica vârsta a educaţiei. Această afirmaţie a fost pusă în circulaţie de psihologul americam W. James, care consideră că dezvoltarea individului poate fi dizivata în două mari etape: prima, care se întinde până la 24-25 ani, şi care este în opinia autorului vârsta educaţiei şi formării generale şi profesionale, şi o a doua perioadă, care acoperă restul vieții, în care individul pune în valoare ce a asimilat în prima etapă, adultul fiind incapabil de a mai învăţa (idee combătută de cercetările actuale din psihologia dezvoltării şi psihopedagogia adulţilor).

2) Să învăţăm pentru toată viaţa. Acesta idee susţine că trebuie să învăţăm copilul tot ceea ce trebuie să ştie la vârsta adultă, idee bazată pe modelul stabilităţii sociale, care a alimentat pentru multă vreme credinţa că o carieră socio-profesională poate fi realizată pe durata întregii vieţi DOAR pe baza cunostintelor şi competențelor asimilate în perioada formării iniţiale.

3) Monopolul educaţional al şcolii reprezintă primordialitatea şcolii în raport cu alte modalități sociale de educaţie. Această idee a funcţionat optim atâta timp cât alternativele educaţionale din afara şcolii erau puţin dezvoltate şi nu concurau cu şcoala, lucru care astăzi nu mai este valabil.

     Aceste idei esenţiale pe care s-a bazat organizarea si funcţionarea sistemelor şcolare în trecut sunt puternic relativizate de evoluţiile societății actuale, impunându-se din ce în ce mai mult o organizare a acestora din perspectiva paradigmei educației permanente.

Functiile educatiei - sau ce oferă educaţia

O primă funcţie este aceea de transmitere a cunoştinţelor şi de dezvoltare a capacităţilor cognitive ale elevilor. Cu alte cuvinte, rolul pe care îl are şcoală în transmiterea sistematică a unui ansamblu de cunoştinţe selectate din diferite domenii, în raport cu capacităţile de învăţare ale elevilor. De asemenea, această funcţie exprima rolul educaţiei în dezvoltarea capacitatlor intelectuale ale alevilor, în instrumentarea lor cu modalităţi de învăţare permanentă. În legătură cu importanţa şi prioritatea uneia sau a alteia, au existat de-a lungul vremii numeroase controverse care îşi au originea, se parte, în disputa dintre scriitorii Fracnois Rabelais şi M. de Montaigne. În romanul sau ‘’Gargantua şi Pantagruel’’, Rabelais susţinea în spiritul enciclopedismuui renascentist, modelul educaţional al ‘’eruditului’’: rolul principal al educaţiei era acela de a-l informa pe copil, de a-i transmite un volum cât mai mare de cunoştinţe din toate domeniile. Montaigne, din contră, susţinea că educaţia trebuie să-i formeze personalitatea copilului, iar în plan intelectual să-i formeze spiritul, dorinţa şi capacităţile de cunostere: în locul unui ‘’cap bine umplut’’ este de preferat un ‘’cap bine format’’. Aceasta dipsută însă nu este tranşată definitiv nici astăzi.

Ce-a de-a doua funcţie a educaţiei este funcţia culturală, prin care se descrie rolul pe care şcoala îl are în transmiterea şi formarea la elevi a unui sistem de valori. La baza oricărui proces educaţional care vizează formarea personalităţii umane se află întotdeauna o tabelă de valori, care exprimă concepţia despre om a unei societății. Funcţia culturală se realizează atât prin procesul de învăţământ, cât şi prin activităţile extradidactice.

A treia funcţie a educaţiei este funcţia de socializare, care descrie rolul pe care îl are educaţia, în general, şi şcoală, în special, în socializarea şi integrarea socială a elevilor. Este de la sine înţeles că socializarea nu se realizează DOAR prin şcoală, dar aceasta are o contribuţie majoră în această privinţă. Socializarea reprezintă un proces prin intermediul căruia individul achiziţionează, interiorizează şi integrează în structura de personalitate elementele socio-culturale fundamentale ale mediului (valori, atitudini, experienţe sociale, conduite, modele) şu forma unor convingeri şi comportamente care îi permit integrarrea, adaptarea şi participarea socială (Păun, 2005). Şcoala este implicată fundamental în toate sferele şi nivelurile socializării, stimulând-o, orientând-o şi accelerând-o.

Ce-a de-a patra funcţie este funcţia economică, care exprimă rolul pe care îl are învăţământul în dezvoltarea economică a societăţilor. În trecut, învăţământul era considerat un serviciu social, care consumă resurse (materiale, financiare şi umane) dar nu produce nimic semnificativ sub raport economic. Aceasta viziune este din ce în ce mai mult contestată, atât de către economişti, cât şi de către specialiştii în educație. Astăzi, cheltuielile pentru educaţie sunt privite mai mult ca o investiţie, o invstiție în om, care produce o formă particulară de capital şi anume capitalul cultural sau capitalul uman. 

Scoala versus educatie

Este oare scoala singurul loc in care educatia poate fi dobandita? 

Modelul meu didactic

Aș dori ca în acest articol despre ``Modelul meu didactic`` să abordez această temă prin prisma experienței personale, întrucât din fericire am avut ocazia să întâlnesc un om care mi-a devenit model didactic.

Aş dori să încep acest articol prin a spune că pe parcursul liceului am avut parte de profesori excepţionali, majoritatea dintre ei fiind modelele mele în viaţă, persoanele care mi-au transmis dorinţa de cunoaștere, de evoluţie, de reuşită.

            Un exemplu de astel de profesor îl reprezintă îl reprezintă persoană care mi-a fost şi dirigintă şi profesoară de limba şi literatura română timp de 4 ani. Nu a existat o întâmplare deosebită în special care să  merite a fi menţionată, în schimb au fost în cumul de experienţe care mie mi-au modelat începutul unui traseu profesional de excepţie. Schimbarea de la gimnaziu la liceu a fost, că pentru majoritatea elevilor, destul de dificilă şi derutantă. Însă acest profesor excepţional a reuşit să ne ajute pe toţi să ne acomodăm noului mediu şi să ne cunoaştem între noi. În calitate de dirigintă a impus un set de reguli clasei, care însă au fost reguli de bun-simţ, neaberante, iar consecvența cu care a susţinut acele reguli pe parcursul celor patru ani m-a impresionat atât pe mine, cât şi pe colegii mei. În afară de un management al clasei extrem de bun, dedicaţia pe care o avea pentru materia pe care o predă era atât de profundă, încât ne-a transmis-o tuturor. Orele de limba română erau printre cele mai plăcute. Stilul democratic de predare m-a ajutat să îmi însuşesc atât cunoştinţele teoretice, însă cel mai important din punctul meu de vedere a fost faptul că mi-a deschis apetitul pentru lectură. De mic copil mi-a plăcut să citesc, până să încep clasa întâi lecturând toată opera lui Jules Verne. Însă pe parcursul celor 8 ani de şcoală, la materia de limba şi literarura romana singurele opere recomandate pentru citit au fost cele din manual, accentul fiind pus extrem de mult pe gramatică. Am simţit acest lucru ca un mare minus atunci când am intrat la liceu, şi am încercat să mă alinie cerinţelor din acest punct de vedere, compensând prin a citi extrem mult. Cea mai mare contribuţie în acest sens a fost a profesoarei mele, care ne recomandă constat să cititm tot ce putem, tot ce găsim, să nu treacă nici o zi fără să învăţăm ceva. Admiraţia pe care i-am purtat-o pentru deosebită inteligenţă atât cognitiva, cât şi emoţională, a trasfomat-o în modelul pe care mi-am dorit să îl urmez. Datorită îndrumărilor dânsei am avut rezultate extrem de bune pe parcursul şcolii, clasa noastră per total fiind una extrem de apreciată pentru activităţile pe care le desfăşurăm atât formale, cât şi informale. Îndemnurile constante către evoluţie, învăţare, cunoaştere m-au ajutat că astăzi să fiu studentă la două facultăţi, să am rezultate foarte bune la ambele, să particip la cursuri, evenimente culturale şi să mă dezvolt personal şi profesional într-o direcţie care până acum mi-a adus numai beneficii. Consider că piatra de temelie a ceea ce sunt acum şi a persoanei către care tind să devin a fost pusă de acest profesor excepţional, care mereu va avea recunoştinţa şi aprecierea mea.

            Însă nu toţi profesorii au diponibilitatea, răbdarea şi până la urma dorinţa de a face acest lucru. Sunt exemple de profesori care stau au rămas la catedră din pură inerţie, din comoditatea de a nu se supune schimbărilor şi exigențelor altui mediu, cu toate că statutul de profesor nu este deloc compatibil cu dorinţele lor, rezultatul fiind unul dezastruos. Răspunsul pe care diriginta mea îl dădea atunci când o întrebam de ce a ales să fie profesoara de limba română la liceu în condiţiile în care calificările îi permiteau să ajungă în domenii mult mai avansate, era întotdeauna acela că nu există nici un alt loc mai bun pentru ea: iubeşte ceea ce face şi nu ar da acest lucru pe nimic. Însă profesorii care nu practică acesta profesie din pasiune spun mereu elevilor ˮsă nu se facă niciodată profesoriˮ.  

            Fără să-mi doresc să discretitez pe cineva, consider că există oameni care fac lucruri pe care nu şi le doresc. Dacă am vorbi de acte, cifre, un economist căruia nu îi place ce face şi rămâne din pură inerţie în acest domeniu, nu are multe lucruri de pierdut, iar greşelile, cu toate că pot face mult rău, nu se compară cu greşeala de a fi profesor, cu toate că nu îţi doreşti acest lucru, şi reuşeşti să faci mult rău unor copiii care care îşi doresc să înveţe, cărora le-ai putea schimba viitorul dacă ai dezvolta potenţialul lor enorm.

         Închei prin a spune că sunt foarte multe lucruri de spus despre acest lucruri. Nu există oameni perfecţi, şi cred că orice elev din această lume a întâlnit atât profesori excepţionali, cât şi profesori mai puţin dedicaţi. Cel mai important este însă să permitem doar oamenilor deosebiţi să ne influenţeze și să ne devină modele în viaţă.

Formele educatiei: formala, informala, non-formala si permamenta

           

             Prin educatie formala desemnam sistemul educational de tip scolar, structurat ierarhic, obiectivat in diferite tipuri de scoli si cicluri de scolaritate. Ea se realizeaza pe baza unor finalitati si obiective explicite, a unor continuturi structurate si transmise sistematic de catre un personal calificat in acest scop, cadre didactice.

         Educatia nonformala este reprezentata de ansamblul activitatilor educative institutionalizate, dar care se realizeaza in afara sistemului formal al educatiei scolare. Este vorba de influentele educationale realizate prin intermediul institutiilor de cultura, prin mass media, etc. 

         Educatia informala se obiectiveaza in influentele educationale nesistematice, mai mult sau mai putin spontane si intamplatoare care se exercita asupra individului in contactele si interactiunile sale cotidiene. Ele nu urmaresc obiective educationale explicite.

       Conceptul de educatie permanenta inglobeaza toate aspectele si dimensiunile actului educativ iar intregul care rezulta este mai mult decat suma partilor. Educatia permanenta nu este un nou domeniu al educatiei ci este un principiu unificator al sistemelor educationale. Ea reprezinta un amplu proiect educational al societatii actuale. Inseamna deci, un principiu integrator al tuturor influentelor educationale intr-un sistem coerent care trebuie sa asigure accesul individului la educatie si formare de-a lungul intregii vieti.

Functiile educatiei. Sau de ce trebuie sa invatam?

   

Educatia indeplineste patru mari functii descrise in literatura de specialitate:

    (1) Functie de transmitere a cunoasterii si de dezvoltare a capacitatilor cognitive

    (2) Functia culturala

    (3) Functia de socializare

    (4) Functia economica

         Prin functia de transmitere a cunoasterii si de dezvoltare a capacitatilor cognitive descriem rolul pe care il are scoala in transmiterea sistematica, in raport cu capacitatile de invatare ale elevilor, a unui ansamblu de cunostinte selectate din diferite domenii ale cunoasterii (dimensiunea informativa a educatiei). Pe de alta parte, aceasta functie exprima, rolul educatiei in dezvoltarea capacitatilor intelectuale ale elevilor , in instumentarea lor cu modalitati de invatare permanenta ( dimensiunea formativa a educatiei). Realitatea actuala evidentiaza ca, din ce in ce mai mult, conteaza formarea capacitatilor si competentelor de invatare permanenta. Scoala trebuie sa functioneze in aceasta paradigma a invatarii permanente si sa puna accent pe reconsiderari ale structurilor curriculare si sa puna in practica strategii de formare si dezvoltare a capacitatilor si componentelor enuntate mai sus.

         Prin functia culturala descriem rolul pe care il are scoala in transmitera si formare la elevi a unui sistem de valori. Aceasta functie exprima dimensiunea , axiologica a educatiei. Ea se realizeaza atat in procesul de invatamant, prin exploatarea in plan educational si valoric a cunostintelor din diferite obiecte de invatamant cat si prin activitati extradidactice.

         Functia de socializare descrie rolul pe care il are educatia in general si scoala in special, in socializarea si integrarea sociala a elevilor Socializare reprezinta un proces prin intermediul careia individul achizitioneaz, interiorizeaza si integreaza in structura personalitatii sale elemente socioculturale ale mediului sub forma unor convingeri si comportamente care-i permit integrarea, adaptarea si participarea sociala. Scoala este implicata fundamental in toate sferele si nivelurile socializarii, stimuland-o, orientand-o si accelerand-o. Socializarea trebuie realizata insa in relatie cu procesele de diferentiere, individualizare si personalizare, prin care dezvoltam autonomia si creativitatea sociala a elevilor.

         Functia economica exprima rolul pe care il are invatamantul in dezvoltarea economica a societatilor. Cheltuielile pentru educatie sunt considerate un tip aparte de investitie, o investitie in om, care produce o forma particulara de capital. Acest capital se obiectiveaza in ansamblul de comprtente si capacitati profesionale, dar nu numai, care sunt rezultatul educatiei. Aceasta functie se exprima, in primul rand , in formarea si calificarea fortei de munca, dar si in diferite alte aspecte ale personalitatii implicate direct sau nu in activitatea sociala si profesionala. Investitia educationala este o investitie cu efecte pe termen lung, care se amortizeaza mult si mai profitabil decat alte tipuri de investitii.

Nr1

postare