Fiecare generaţie are o serie de trăsături structurale şi o serie de modele comportamentale, pe baza cărora îşi construieşte aşteptările şi năzuinţele. Iar aceste modele sunt oferite de realitatea socială, fie ea subiectivă sau obiectivă. Modelele tinerilor români de astăzi: 36,5 % – vedetele de televiziune, 16, 6% – membrii familiei, 13,3% – sportivii, 11,2 % – oamenii de afaceri, 7,5% – profesori, oameni de cultură – 1,2%.
Poate că televizorul nu mai promovează valori, sau poate promovează o gamă atât de variată de valori încât tinerii nu mai au de unde alege. Unde să mai punem că ne aflăm în plină eră digitală unde messengerul sau facebook-ul ți tinerii conectați într-o lume virtuală bazată pe creerea de profile și avatare, care de cele mai multe ori nu reflectă deloc realitate. Răsfoind profile de facebook de exemplu ai impresia că toți oamenii o duc bine, nu fac decât să se distreze și să călătorească.
Realitatea nefiind asta ajungem să întâlnim pe strada o generație tânără extrem de dezorientată. Problema adevărată de care trebuie să șinem cont este replica celebră a scriitorilor William Strauss şi Neil Howe : la fel cum istoria modelează generaţiile, şi generaţiile modelează istoria, culeasă din „Generations: The History of America’s Future, 1584 to 2069”. Cei doi autori concep o teorie a ciclicităţii istoriei, care are la bază o repetitivitate a arhetipurilor generaţionale. Iar ce este interesant, în teoria celor doi, stă în modul de prezentare al felului în care realitatea socială înconjurătoare influenţează caracteristicile fundamentale ale unei generaţii.
Generaţia tinerilor care au trecut (sau nu) pragul examenului de maturitate se află, în realitate, la confluenţa a două generaţii, intitualate, în sociologie, Generaţia Y (cei născuţi în anii 1980) şi Generaţia Z (cei născuţi în anii 1990 şi la începutul anilor 2000). Cu privire la Generaţia Y, referirile se mai fac şi în termenii de generaţia Peter Pan (sugerând, astfel, dificultatea de a se despărţi de părinţi). În Europa de Est, generaţia Y se suprapune peste primii copii născuţi în capitalism, copii care nu poartă cu ei dificultăţile de a se adapta noilor condiţii sociale, definite de consumerism şi libertatea de expresie. Sunt copiii crescuţi, în mare parte, cu modele culturale americane, începând de la muzica boy band-urilor şi terminând cu seriale ca The Simpsons, South Park.
Generaţia Z, pe de cealaltă parte, intitulată alternativ şi digital natives, este alcătuită din copiii crescuţi în logica www, familiarizaţi, încă de foarte mici, cu comunicarea instantanee, cu muzica în format mp3, şamd. Deşi sociologii recunosc faptul că graniţa dintre cele două generaţii este destul de greu de trasat, totuşi este ceva ce le desparte: copii generaţiei Y îşi amintesc de cum era viaţa înainte de era digitalizării în masă, pe când copiii generaţiei Z nu. Pentru ei, totul se reduce la „acum”, viitorul şi trecutul rămânând doar o formă opţională. Ei îşi pun foarte puţine probleme legate de viaţă, în general, şi de soarta lor, în particular, conformism ce îi determină pe Strauss şi Howe să îi eticheteze ca a doua „silent generation”.
Pentru tinerii din generația Z, apropierea de droguri și alcool este mult mai iminentă, în condițiile în care părinții lor se străduiesc din răsputeri să le ofere totul pe tavă neavând timp și poate nici metodele mecesare pentru a-i mai verifica așa cum ar trebui. Ceea ce trebuie făcut, în astfel de situaţii, este adaptarea schemelor în funcţie de comportamente şi nu atacarea comportamentelor. Conform unui studiu realizat în 2005 doar 16,6% dintre tinerii din generația Y sau Z mai au ca model un membru al familiei, iar doar 1,2% aveau ca model drept de urmat un om de cultură. Iar aceste date provin din sondajul din 2005. Cine știe ce am descoperi dacă am repeta studiul mâine.
Criza modelelor nu este locală, ci globală. Diferenţele sunt date de faptul că, în ţările occidentale, această criză este compensată de polemici şi acţiuni constructive, de viziuni pe termen lung şi de voinţa societăţii de a remedia situaţia
Desigur, atunci când vorbim despre faptul că modele tinerior români sunt construite, în proporţie de 36,5%, din vedete de televiziune, mai puţin relevante sunt exemplele concrete, cât peisajul general. Perisabilitatea figurilor care devin, astăzi, “modele” este cea mai relevantă, iar problema dominantă nu o constituie atât faptul că multe din aceste modele sunt figuri triviale, cât faptul că modelele de scucces, cum ar fi, de pildă, un regizor român care a câştigat Palm D’Or-ul la Cannes sau un artist care expune la o Bienală de Artă sunt, adesea, marginalizate, aruncate la categoriile din spate ale publicaţiilor, în timp ce derizoriul continua să ocupe, nestingherit, pagina de home.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu