Howard Gardner, psiholog
care activează în domeniul psihologiei stadiale, a formulat o teorie cu privire
la natura inteligenţei, care vine în contradicţie cu perspectiva psihometrică
anterioară (Gardner, 1993). Această teorie a inteligenţelor multiple, enunţată
în cartea Frames of Mind: The Theory of Multiple Intelligences(1993), a
insistat asupra faptului că inteligenţa nu trebuie concepută ca un construct
unidimensional, ci ca o serie de şapte inteligenţe independente. Această
perpsectivă permite individului să „manifeste transformările şi modificările
percepţiilor individuale” şi să „recreeze aspecte ale propriilor experienţe”
(Gardner, 1993, p.173).
Cele şapte tipuri de
inteligenţă originale sunt:
Inteligenţa
verbală/lingvistică – aceasta reprezintă capacitatea de a folosi eficient cuvintele, fie
în registrul oral (ca moderator TV, orator, politician, povestitor), fie în
registrul scris (ca jurnalist, dramaturg, poet, editor). Un elev cu tipul
acesta de inteligenţă va agrea în mod deosebit să citească, să scrie, să
povestească, să facă jocuri de cuvinte (Armstrong, 2000).
Elevii care posedă acest
tip de inteligenţă au abilitatea de a opera cu: structurile şi regulile de
structurare a limbajului (de ex. punctuaţia cu valoare stilistică), nivelul
fonetic al limbajului (aliteraţii), nivelul semantic (sensurile duble), nivelul
pragmatic al limbajului; pot folosi limbajul în scop persuasiv (funcţia
retorică), în scopul de a rememora informaţia (funcţia mnezică), în scopul de a
explica ceva (funcţia peripatetică), în scopul de a furniza informaţii despre
limbajul însuşi (funcţia metalingvistică).
Inteligenţa logică/matematică – aceasta include
capacitatea de a utiliza raţionamente inductive şi deductive, de a rezolva
probleme abstracte, de a înţelege relaţiile complexe dintre concepte, idei şi
lucruri. Deprinderea de a emite raţionamente are aplicabilitate în multe arii
ale cunoaşterii şi include, de asemenea, capacitatea de utiliza gândirea logică
în ştiinţă, studii sociale, literatură etc. (Bellanca, 1997).
Acest tip de inteligenţă
cuprinde şi capacitatea de a clasifica, a anticipa, a stabili priorităţi, a
formula ipoteze ştiinţifice şi a înţelege relaţiile de cauzalitate. Şcolarul
mic îşi dezvoltă aceste capacităţi prin activităţi concrete, prin înţelegerea
relaţiei de corespondenţă biunivocă, prin operaţiunea de numărare. Aceste
deprinderi ale gândirii critice sunt prezente în programele majorităţii
şcolilor, însă trebuie fixate prin activităţi corespunzătoare.
Inteligenţa
vizuală/spaţială – această inteligenţă a „imaginilor şi tablourilor” cuprinde
capacitatea de a percepe corect lumea înconjurătoare pe cale vizuală, precum şi
capacitatea de a recrea propriile experienţe vizuale. Acest tip de inteligenţă
începe să se dezvolte odată cu acutizarea percepţiilor senzorio-motorii.
Pictorul, sculptorul, arhitectul, grădinarul, cartograful, proiectantul,
graficianul, cu toţii transferă imagini mentale asupra unui obiect pe care îl
crează ori îl îmbunătăţesc. Percepţia vizuală se combină cu un set de
cunoştinţe prealabile, cu experienţa, cu reacţiile emoţionale, cu imagini
preexistente pentru a crea o nouă viziune oferită celorlalţi ca
experienţă.
Elevii cu inteligenţă spaţială au
capacitatea de a percepe cu deosebită acuitate culorile, liniile, formele,
spaţiul, pot percepe relaţiile dintre aceste elemente. De asemenea, ei pot
vizualiza, pot reprezenta grafic imagini în spaţiu, pot să-şi înţeleagă propria
poziţie într-un spaţiu matriceal.
Inteligenţa
corporală/kinestezică – inteligenţa la nivelul corpului şi al
mâinilor ne permite să controlăm şi să interpretăm mişcările corpului, să
manevrăm obiecte, să realizăm coordonarea (armonia) dintre trup şi spirit.
Acest tip de inteligenţă nu se regăseşte numai la atleţi, ci poate fi întâlnit
în mişcările de fineţe ale chirurgului care realizează o operaţie pe cord sau
la un pilot care îşi reglează cu fineţe aparatura de bord. „Acest tip de
inteligenţă include deprinderi fizice speciale precum coordonarea, echilibrul,
dexteritatea, forţa, flexibilitatea, viteza, precum şi deprinderi la nivelul
proprioceptorilor, la nivel tactil şi cutanat”(Armstrong, 2000).
Inteligenţa
muzicală/ritmică – acest tip se conturează prin gradul de sensibilitate
pe care individul îl are la sunet şi prin capacitatea de a răspunde emoţional
la acest tip de stimuli. Pe măsură ce elevii îşi dezvoltă conştiinţa muzicală,
îşi dezvoltă şi fudamentele acestui tip de inteligenţă. Pe măsură ce elevii
sunt capabili să creeze variaţiuni pornind de la un inventar limitat de sunete,
să cânte la un instrument, să compună. Ea se dezvoltă şi pe măsură ce elevii
dobândesc, în urma audiţiilor, un gust rafinat. Acest tip de inteligenţă
reprezintă „capacitatea de a percepe (în calitate de meloman), de a discrimina
(în calitate de critic muzical), de a transforma (în calitate de compozitor),
şi de a exprima (în calitate de interpret) formele muzicale”(Armstrong, 2000).
Inteligenţa interpersonală – reprezintă
abilitatea de a sesiza şi de a evalua cu rapiditate stările, intenţiile,
motivaţiile şi sentimentele celorlalţi. Aceasta include sesizarea expresiei
faciale, a inflexiunilor vocii, a gesturilor; include şi capacitatea de a distinge
între diferite tipuri de relaţii interpersonale şi capacitatea de a reacţiona
eficient la situaţiile respective (Armstrong, 2000).
Acest tip de inteligenţă implică
„deprinderi de comunicare verbală şi nonverbală, deprinderi de colaborare,
capacitatea de rezolvare a conflictelor, de lucru consensual în grup,
capacitatea de a avea încredere, de a respecta, de a fi lider, de a-i motiva pe
ceilalţi în vederea atingerii unor scopuri reciproc avantajoase.”(Bellanca,
1997). La un nivel simplu, acest tip de inteligenţă este sesizabil la copilul
care observă şi reacţionează la stările şi dispoziţiile adulţilor din jurul
său. La nivel complex, se traduce prin capacitatea adultului de a „citi” şi
interpreta intenţiile ascunse ale celorlalţi.
Inteligenţa intrapersonală – Aceasta
presupune capacitatea de a avea o reprezentare de sine corectă (de a cunoaşte
calităţile şi punctele slabe), de a avea conştiinţa stărilor interioare, a
propriilor intenţii, motivaţii, de a-ţi cunoaşte temperamentul şi dorinţele; de
asemenea, capacitatea de autodisciplină, autoînţelegere şi autoevaluare
(Armstrong, 2000).
O persoană cu asemenea tip de inteligenţă
îşi petrece timpul reflectând, gândind, autoevaluându-se. Nevoia de
introspecţie transformă inteligenţa în ceva extrem de intim. Conform lui
Gardner, „inteligenţa intrapersonală depăşeşte cu puţin capacitatea de a
distinge între plăcere şi durere şi de a te implica sau retrage dintr-o
situaţie pe ca rezultat al acestei distincţii”(1983; 1993).
În 1991, Gardner a
adăugat sistemului său un alt tip de inteligenţă: inteligenţa naturalistă –
Aceasta este sesizabilă la copiii care învaţă cel mai bine prin contactul
direct cu natura. Pentru aceştia, cele mai potrivite lecţii sunt cele din aer
liber. Acestor elevi le place să alcătuiască proiecte la ştiinţe naturale, cum
ar fi observarea păsărilor, alcătuirea insectarelor, îngrijirea copacilor sau a
animalelor. Ei preferă ecologia, zoologia, botanica (Gardner, 1994).
Armstrong (2000) a
argumentat că este deosebit de benefic pentru acest tip de elevi să-şi poată
folosi inteligenţa într-o mai mare măsură în cadrul şcolii. Aşadar, este
sarcina şcolii să „aducă” natura în clase şi în alte spaţii de învăţământ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu