Educabilitatea: conditie pentru adaptare

Educatibilitatea este una dintre caracteristicile cele mai importante ale fiinţei umane. Prin educabilitate înţelegem capacitatea (disponibilitatea) omului de a fi receptiv la influenţele educative și de a realiza, pe această cale, acumulări progresive concretizate în diferite structuri de personalitate. Constroversele în legătură cu factorii, rolul şi ponderea acestora în formarea şi dezvoltarea personalităţii i-au plasat pe specialişti pe poziţii teoretice diferite şi adesea opuse. Orientările teoretice cu privire la educabilitate sunt în număr de trei: teoriile ereditariste, teorile ambientaliste şi teroria dublei determinări.

Teoriile ereditariste susţin că evoluţia şi dezvoltarea fiecăruia dintre noi sunt detereminate aproape exclusiv de ereditate. Factorii externi, fie ei organizaţi şi structuraţi, nu adăugă nimic la acest potenţial ereditar, ei doar declanşând punerea în funcţiune a acestor componente ale potenţialului ereditar. Răspunsul pe care îl oferă aceste teorii exclude influența factorilor externi. Această teorie a generat că prelungiri în plan ideologic şi politic teorii periculoase precum teoria raselor superiore şi inferioare, diferenţa dintre ele fiind dată de ereditate şi consecinţă logică fiind diferenţa între rase: societate ar trebui să protejeze rasele superioare.

Teoriile ambientaliste, de cealaltă parte, susţin un punct de vedere opus, şi anume faptul că ceea ce suntem ca indivizi este rezultatul influenţelor mediului social şi al educaţiei. Conform acestei teorii, copilul este la naştere ‘’tabula rasa’’, mediul scriind pe această ‘’tabla’’tot ceea ce trebuie. Această teorie este la fel de unilaterală precum prima. În plan ideologic are nişte prelungiri: s-a susţinut faptul că poziţia indivizilor în ierarhia socială, prezenţa lor în clasele sociale sunt determinate de mediul căruia îi aparţin. Dacă ne naştem într-o anumită clasa socială, nu putem să o depăşim, să o schimbăm pe parcursul vieţii.

Teoria dublei determinări reprezintă o încercare de reconciliere a primelor două. Aceasta pune în evident nu numai influnța specifică a fiecărei categorii de factori, ci, mai ales, interacţiunea lor în procesul dezvoltării psihoindividuale. În esenţă, această teorie susţine că programul nostru genetic este un anasmblu de virtualităţi a cărui actualizare depinde de condiţiile de mediu şi educaţie. Întreaga problematică a formării şi dezvoltării personalităţii s-a focalizat pe dispută privind rolul şi importanţa celor doi factori. Cercetările actuale din ştiinţa despre om au adus contribuţii noi în această privinţă, care ne obligă să punem problema în termeni noi.