Educatibilitatea este
una dintre caracteristicile cele mai importante ale fiinţei umane. Prin
educabilitate înţelegem capacitatea (disponibilitatea) omului de a fi receptiv
la influenţele educative și de a realiza, pe această cale, acumulări progresive
concretizate în diferite structuri de personalitate. Constroversele în legătură
cu factorii, rolul şi ponderea acestora în formarea şi dezvoltarea
personalităţii i-au plasat pe specialişti pe poziţii teoretice diferite şi
adesea opuse. Orientările teoretice cu privire la educabilitate sunt în număr
de trei: teoriile ereditariste, teorile ambientaliste şi teroria
dublei determinări.
Teoriile ereditariste
susţin că evoluţia şi dezvoltarea fiecăruia dintre noi sunt detereminate
aproape exclusiv de ereditate. Factorii externi, fie ei organizaţi şi
structuraţi, nu adăugă nimic la acest potenţial ereditar, ei doar declanşând
punerea în funcţiune a acestor componente ale potenţialului ereditar. Răspunsul
pe care îl oferă aceste teorii exclude influența factorilor externi. Această
teorie a generat că prelungiri în plan ideologic şi politic teorii periculoase
precum teoria raselor superiore şi inferioare, diferenţa dintre ele
fiind dată de ereditate şi consecinţă logică fiind diferenţa între rase:
societate ar trebui să protejeze rasele superioare.
Teoriile ambientaliste,
de cealaltă parte, susţin un punct de vedere opus, şi anume faptul că ceea ce
suntem ca indivizi este rezultatul influenţelor mediului social şi al
educaţiei. Conform acestei teorii, copilul este la naştere ‘’tabula rasa’’,
mediul scriind pe această ‘’tabla’’tot ceea ce trebuie. Această teorie este la
fel de unilaterală precum prima. În plan ideologic are nişte prelungiri: s-a
susţinut faptul că poziţia indivizilor în ierarhia socială, prezenţa lor în
clasele sociale sunt determinate de mediul căruia îi aparţin. Dacă ne naştem
într-o anumită clasa socială, nu putem să o depăşim, să o schimbăm pe parcursul
vieţii.
Teoria dublei
determinări reprezintă o încercare de reconciliere
a primelor două. Aceasta pune în evident nu numai influnța specifică a fiecărei
categorii de factori, ci, mai ales, interacţiunea lor în procesul dezvoltării
psihoindividuale. În esenţă, această teorie susţine că programul nostru genetic
este un anasmblu de virtualităţi a cărui actualizare depinde de condiţiile de
mediu şi educaţie. Întreaga problematică a formării şi dezvoltării
personalităţii s-a focalizat pe dispută privind rolul şi importanţa celor doi
factori. Cercetările actuale din ştiinţa despre om au adus contribuţii noi în
această privinţă, care ne obligă să punem problema în termeni noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu