Conceptul de învăţare permanentă are o
pregnantă valoare euristică, el determinând ample şi profunde reconsiderări
atât în plan teoretic, cât şi în plan practic. El a permis o înţelegere mai
corectă şi o definire a finalităţilor educaţiei, o regândire a conţinuturilor
acesteia şi de asemenea introducerea unoi noi modalităţi şi forme de instruire
şi educare.
Au existat trei idei directoare care au
stat la baza organizării sistemelor educaţionale:
1)
Copilaria-unica vârsta a educaţiei. Această afirmaţie a fost pusă în
circulaţie de psihologul americam W. James, care consideră că dezvoltarea
individului poate fi dizivata în două mari etape: prima, care se întinde până
la 24-25 ani, şi care este în opinia autorului vârsta educaţiei şi formării
generale şi profesionale, şi o a doua perioadă, care acoperă restul vieții, în
care individul pune în valoare ce a asimilat în prima etapă, adultul fiind
incapabil de a mai învăţa (idee combătută de cercetările actuale din psihologia
dezvoltării şi psihopedagogia adulţilor).
2)
Să învăţăm pentru toată viaţa. Acesta idee susţine că trebuie să
învăţăm copilul tot ceea ce trebuie să ştie la vârsta adultă, idee bazată pe
modelul stabilităţii sociale, care a alimentat pentru multă vreme credinţa că o
carieră socio-profesională poate fi realizată pe durata întregii vieţi DOAR pe
baza cunostintelor şi competențelor asimilate în perioada formării iniţiale.
3)
Monopolul educaţional al şcolii reprezintă primordialitatea şcolii în
raport cu alte modalități sociale de educaţie. Această idee a funcţionat optim
atâta timp cât alternativele educaţionale din afara şcolii erau puţin
dezvoltate şi nu concurau cu şcoala, lucru care astăzi nu mai este valabil.
Aceste idei esenţiale pe care s-a bazat
organizarea si funcţionarea sistemelor şcolare în trecut sunt puternic relativizate
de evoluţiile societății actuale, impunându-se din ce în ce mai mult o
organizare a acestora din perspectiva paradigmei educației permanente.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu