Din păcate, indiferent de
nivelul de învăţământ, există educatori care consideră că doar ei fac un
învăţământ de calitate, că disciplina pe care o predau ei este cea mai
importantă, deşi este ilogică o astfel de clasificare, că ei sunt savanţi care
ştiu totul, deţin imunitatea faţă de eroare şi nu mai au nimic de învăţat. O
astfel de poziţionare în sistem va determina de asemenea tratarea discipolului
de pe poziţie de inferioritate şi implicit distrugerea oricărui tip de
parteneriat în procesul de predare –învăţare - evaluare. Criza din
educaţie are la bază părerea eronată că pedagogia este neproductivă, deşi ea
stă la baza tuturor actelor productive, prin capitalul uman pe care îl oferă
societăţii: „pedagogia are rolul de a crea condiţii pentru creşterea
productivităţii în producerea de capital uman, în aceeaşi măsură, ea are
responsabilitatea în controlul calităţii produsului educaţiei corelate cu standardele impuse de
societate-”
Într-o societate în care valorile
spirituale deţin rolul secundar, se produce inevitabilul, educaţia devine
Cenuşăreasa sistemului. Societatea contrazice adesea chiar obiectivele
fundamentale ale educaţiei: absolventul
să desfăşoare o activitate eficientă în câmpul pragmatic social şi să-şi exercite gândirea critică şi
creativă.
În zilele noastre, după absolvire, capitalul uman îngroaşă rândurile şomerilor,
prin urmare nu are posibilitatea de a pune în practică informaţiile dobândite
în şcoală şi de a exercita responsabilitatea socială. Eforturile educaţiei se
atrofiază, ba mai mult, viitorii cetăţeni vor dobândi reticenţă faţă
oportunităţile spirituale în care au crezut cândva. De cele mai multe ori,
absolventul prestează o muncă inferioară nivelului său de pregătire, într-un
domeniu paralel specializării sale.
La scară socială se produce metamorfoza genială a omului,
„ridicarea de la stadiul de”homo naturalis”, la cea de „homo creator.Şcoala este
primul laborator social care realizează acest lucru, iar profesorul este prin
excelenţă un creator, şlefuind caractere. Absolvenţilor cu studii superioare,
care devin şomeri, li se refuză această trecere spectaculoasă şi, deşi s-a
investit enorm în formarea lor, cunoştinţele se atrofiază, deoarece nu sunt
puse în practică.
Criticile şi
lamentările referitoare la lumea în care trăim nu rezolvă nimic, doar acţiunea
eficientă corectează carenţele. Educatorii model sunt obligaţi să
responsabilizeze elevii în acest sens.
Din păcate, în
ultimul timp, societate a devenit teatrul actelor antisociale, iar
adolescenţilor le lipseşte discernământul, orientându-se greşit, căzând în
variatele capcane ale ofertelor tentante.
Indivizii care nu mai ştiu de frica nimănui,
fac din adolescenţi unelte cu ajutorul cărora comit fapte antisociale.
Autoritatea cadrului didactic şi chiar a forţelor de ordine a fost continuu
diminuată, invocându-se drepturi şi libertăţi ale elevului, ale infractorului,
ale cetăţeanului, în general.
Norme morale
milenare par a se zgudui din temelii, democraţia fiind greşit înţeleasă. Profesorul îşi îndeamnă elevii să înveţe,
dar contrareplica este uneori dureroasă: „Dumneavoastră ce aţi realizat
învăţând? Devin un fotbalist bun şi voi câştiga de sute de ori mai mult, decât
dacă urmez o facultate!” sau: „Învăţ bine, apoi mă înscriu la facultate, iar
după atâţia ani de studii îngroş rândurile şomerilor!”
Trăim într-o
lume care îşi dispută valori materiale şi le ignoră sau minimalizează pe cele
spirituale. Deşi s-ar putea idealiza şi crede în mod
eronat că în comunicarea didactică profesorul este şeful orchestrei, iar
partitura există, fiind reprezentată de scenariul didactic, educatorul este pus
în faţa tirului de întrebări al discipolilor săi, apar răspunsuri inedite sau
şocante, ceea ce demonstrează că numai unul din actorii sociali situaţi în
clasă cunoaşte şi încearcă să respecte partitura.
Cheia succesului dintr-o şcoală o
reprezintă respectarea eticii de către resursa umană, concretizată în fapte şi
atitudini. Conform noilor orientări ale învăţământului românesc contemporan
educatorul este responsabil în faţa „clientului” său căruia îi
furnizează servicii educaţionale, de aceea intervine competiţia pentru a fi cel
mai bun. Etica reprezintă medierea cu succes a acestor obiective: să fii cât
mai bun şi responsabil, cu onestitatea, integritatea, loialitatea şi politeţea
faţă de ceilalţi. Competiţia trebuie să fie fairplay.
Educatorul şi mama sunt primii traducători ai
vieţii sociale pentru copii. De la aceştia învaţă să respecte regulile impuse
de reţelele de socializare, să îndeplinească sarcini şi să joace roluri. Dacă
aceste două modele vorbesc frumos, dar acţionează greşit, eşecul în procesul
educaţional este garantat.
Relaţia
profesor-elev reprezintă o sinteză a relaţiilor interpersonale, alături de
relaţia copil-părinţi, iar pe aceste fundamente se dezvoltă atât virtuţile, cât
şi viciile, de aceea şcoala şi familia se impune să coopereze în procesul
educaţional. Uneori ceea ce profesorul consideră în mod îndreptăţit un viciu,
familia apreciază eronat ca fiind o virtute. Elevul este pus în faţa acestei
dileme majore de traducere diferită a secvenţei sociale de către mentorii săi. Educaţia
are îndatorirea de a disciplina elevul, iniţiindu-l în ordine, punctualitate,
pregătirea zilnică şi temeinică a lecţiilor, respectarea regulamentelor şi
ierarhiilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu